Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii…

by Onacă

Moi je pense că există futaiuri pe care ştii clar că le-ai ratat. Sentimentul înfrângerii nu are un gust tocmai bun. Apoi, după o vreme, te încearcă un sistematic sentiment de revanşă, aşa că reiei o legătură telefonică, pe parcursul căreia asişti la erecţii fără o finalitate certă. La care se adaugă obsesii, reverii (nu review-uri!) de cordeală, o voce uşor modificată întru onctuozitate. În ansamblu, o patologie sexuală pe care o accepţi cu o oarecare seninătate, desprins de un cotidian parcă mai apăsător ca niciodată.

Aşa mi s-a întâmplat cu o fătucă pe care o ştiam de ceva ani. Nu foarte drăguţă, însă bine clădită, cu pielea cam albă, un nas de acvilă contemporană, mâini fine, sâni tari, bulane drepte, buci acceptabile, gingii cam vizibile în momentul râsului.Ne-am reîntâlnit după câţiva ani de la momentul t0 al rateului. Constatasem că nu mă atrăgea obligatoriu un fizic ce devenise, prin degradare, destul de discutabil, ci mai degrabă o poziţionare de clasă. Susţinea constant şi, din nefericire, cu o anumită vehemenţă, că este o lady. La început, am crezut că am în faţă o cititoare întârziată de cărţi de aventuri, care zace, ore în şir, în biblioteci publice şi râncede (din cauza bibliotecarelor care înghit şniţele şi cartofi, simultan cu punerea la loc pe rafturi a unor autori de o anumită fragilitate artistică). În timp ce visează la rochii de secol XVII, reverenţe de cavaleri şi păsări asediate frenetic de pule regale. Nu. Nu era aşa. Femeea se integrase în atmosfera momentului, dar pretindea că se trage dintr-o familie bună din Ardeal, că era manierată (deşi m-a maculat cu muci verzi când mi-a râs, drept în faţă, pe seama unei glume), că trebuie tratată cu respect de semeni, cărora le era, evident, superioară. La început, am vrut să mă retrag din (pseudo)relaţie, judecând că nu e cazul să debutez în terapie cu o specie atât de bizară. Apoi m-am răzgândit, împins de hormoni, dar şi de un puseu de clasă: de ce să nu fut, gratis, o contesă, o lady, şi să reechilibrez balanţa clasială din ţărişoară? De ce să nu avem şi noi, ‘telectualii fără istorie şi rădăcini, şansa răsturnării unor bariere, a progresului, a anulării unor graniţe desenate arbitrar? Aşa că, într-o după-amiază răcoroasă, m-am prezentat la ea acasă. Era prin luna mai. Tablouri vechi pe pereţi. Mobilă multă. Praf. Cărţi în dezordine. M-a introdus în camera ei, mi-a adus un parfait, apoi mi s-a aşezat în braţe, începându-şi jocurile stângace, dar care mi-au generat o reacţie firească, bărbătească. Am dezbrăcat-o rapid, fără atenţie, fără regrete şi fără îndoieli. O rochiţă uzată, cu volane, nu foarte indicată vârstei. Sutien alb, clasic, fără valenţe erotice. Chiloţi bătrâneşti, rupţi, al căror elastic lăsase urme vizibile în zona şoldurilor. Am trecut peste amănunte, deplângând, totuşi, starea în care au ajuns vârfurile nobilimii noastre. M-am aruncat deasupra, vârând bălosul în cel mai păzit şi valoros loc al ei. Am procedat ca la manual, mecanic, cu lovituri ritmice, compensând lipsa ei de experienţă. Am mângâiat-o. Am sărutat-o. Umeri-craci. Din spate. Dintr-o parte. Ea, pe final, deasupra, mirată de amploarea mişcărilor ale cărei autoare era. Admit că nu a fost rău. Şi ea a zis la fel, satisfăcută ca după o prăjitură bună mâncată la Capşa, în anii ‘30, pe când bunică-sa se juca, probabil, cu “scârbavnicele mădulare” ale unor interbelici predispuşi la perversiuni. Pe seară, înainte să vină ai ei acasă, de la slujbe deloc aristocratice (construcţii), m-am îmbrăcat, am rostit ceva fraze-tip de plecare şi am abandonat conacul (apartament de trei camere, decomandat, o zonă decentă). Pe drumul spre casă am încercat un sentiment de mulţumire, chiar pe fondul unei dureri în zona inghinală. Am zâmbit. Mi-am spus că am reuşit acolo unde ratasem cu ceva timp în urmă. În plus, că am anulat nişte distincţii de clasă. Că am făcut, aşa, la nivelul meu modest, dreptate tuturor excluşilor. Tuturor celor care au pierdut, la un moment dat, din cauza originii lor modeste. Sau a indeciziei. Pe atunci nu ştiam versurile Internaţionalei. Azi, într-un context similar, le-aş cânta cu mândrie. Măcar prima strofă.

~ by Rin Tin Tin on July 11, 2007.

2 Responses to “Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii…”

  1. Nu stiu cine era oropsitul: tu, sau ea. Tu, pentru ca ai suportat diatribele cuconitzei cu o aparenta stoica, sub care don Juanul abscons isi radea in mustati, sau ea, pentru conditia ei duplicitara..
    Oricum, kudos.

  2. Bună îndoiala… Foarte subtilă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: